Emil Lerescu

Născut la Piteşti, în martie 1921, fiul unei talentate pianiste care a pregătit cu pasiune generaţii de copii, Emil a venit pe lume la şapte ani după primul copil al familiei, Constanţa (Tanţa, cum o apelau cei din generaţie), căsătorită cu renumitul profesor de matematică Peligrad de la Liceul Zinca Golescu. Singurul copil al acestei familii este tot profesor de matematică, la Şcoala Nr. 3, cunoscut în rândul cadrelor didactice şi al părinţilor, ca şi tatăl său, ca un bun pedagog, remarcat prin rezultatele deosebite obţinute la diferite olimpiade de elevii pregătiţi de el.
Încă din copilărie, Emil primeşte o educaţie aleasă şi o solidă instrucţie muzicală, remarcându-se în practica improvizaţiei la pian şi dovedind reale aptitudini de conducător (dirijat) confirmate încă din primii ani de liceu. Fire comunicativă, tolerantă, generoasă, înţelegătoare şi pusă pe şotii, alături de prietenul său nedespărţit Jean (Nicolae) Udrişteanu (mai târziu avocatul Udrişteanu), era căutat de elevii de liceu pentru a fi acceptaţi în compania lui la diferite întruniri şi întâlniri specifice acelor timpuri (ceaiuri, onomastice, aniversări, baluri etc.). Cum pe atunci se păstrau încă nealterate datinile şi obiceiurile moştenite, în sărbătorile de iarnă, Crăciun şi Anul Nou, printre colindătorii aşteptaţi care băteau la porţile piteştenilor corul mixt condus de Emil era neîntrecut. Cei care l-au cunoscut îşi amintesc cu plăcere că o vreme a condus şi Corul Liturgic de la Biserica Sf. Vineri.
După promovarea examenului de bacalaureat, se înscrie şi urmează cursurile Conservatorului din Bucureşti, secţia de compoziţie şi dirijat pe care o absolvă cu brio.
Despre omul Emil Lerescu se pot spune multe, şi, în cea mai mare parte, chiar la superlativ. Aptitudinile, talentele, pasiunile, slăbiciunile, temerile, dorinţele, fac parte din structura psihică a oamenilor, iar oamenii sunt individualizaţi nu numai prin aceste atribuite, ci şi prin construcţia lor biologică, adică prin datele antropometrice. Din acest punct de vedere, natura a fost foarte generoasă cu el. Era un om înalt, avea peste 1,80, umeri largi, de atlet, musculos ca un sportiv (de fapt, a făcut în tinereţe sport de performanţă, fiind unul din atacanţii de bază ai fostei echipe Sporting Piteşti, alături de Ioţa, Breto şi alţii), cu braţe lungi şi palme largi, cu degete parcă anume create pentru a mânui cu har clapele pianului, cap rotund, bine proporţionat, cu ochi mari negri, arcuiţi de sprâncene, o frunte lată, îmbrăcată de un păr bogat ce se pierdea în ondulaţii la ceafă, o gură cu buze cărnoase în colţul cărora mijea permanent un zâmbet provocator cu semnificaţii, parcă îmbiindu-te la discreţie faţă de falsa filosofie a vieţii, care uneori e comparată cu o glumă a genezei. În esenţă, eu afirm că Emil Lerescu a fost nu numai un compozitor de mare talent, ci şi un om de o frumuseţe fizică şi morală deosebite.
După terminarea studiilor universitare, Emil este încorporat pentru satisfacerea stagiului militar. Trimis la un regiment din Ardeal, participă câteva zile la instrucţia de font, după care este supus unui control medical în urma căruia este reformat pe motiv de platfus. În baza constatărilor comisiei medicale primeşte din partea Comisariatului Militar livretul cu menţiunea „soldat neinstruit”. Odată cu încheierea acestui capitol, Emil începe marşul spre visul său, care niciodată n-a fost abandonat. Începând din 1947 ocupă postul de profesor de muzică la Liceul Brătianu, alături de cunoscutul profesor Albu, organizatorul unei orchestre de cameră, la care pe lângă profesori participau şi elevi. Tinereţea, puterea de muncă şi dorinţa de afirmare au constituit stimuli, fapt pentru care n-a fost blocat la catedră. Cunoscut ca bun organizator şi talentat dirijor, este solicitat de diferite sindicate să conducă formaţiuni corale. Cea mai reprezentativă formaţie cu care a obţinut rezultate deosebite a fost Corul sindicatelor din Piteşti, patronat de Comisia Locală. În colectivităţile de oameni cu preocupări comune se stabilesc anumite relaţii de prietenie şi simpatii care stimulează participarea lor, fără constrângeri, la realizarea obiectivelor propuse. Emil, prin ţinuta sa fără reproş, era stimat şi iubit de oamenii cu care lucra, majoritatea fiind tineri.
Nici el n-a putut evita sentimentul de dragoste. În întâlnirile pe care le avea  în mod obişnuit cu coriştii, la repetiţii sau spectacole, privirea lui căuta cu fervoare ochii unei tinere blonde (foarte frumoasă), căreia cu insistenţă îi transmitea, pe această cale, sentimentele lui. Tânăra îl evita sistematic, însă nu avea puterea de a renunţa la plăcerea de a cânta în cor, nu numai pentru vocea ei angelică, cât mai ales pentru a-l vedea pe Emil.
Era în octombrie 1952, când într-o seară am primit vizita lui Emil. După ce l-am invitat să ia loc, ni se adresează:
– Ştiu că la voi se poate bea un pahar de vin, dar nu pentru asta am venit, ci mai mult pentru un sfat. Sunt îndrăgostit de o coristă pe care Ludmila o cunoaşte şi nu ştiu ce să fac.
După ce se confesează şi explică despre cine este vorba, nevastă-mea intervine şi spune:
– O cunosc foarte bine pe Mimi, este o femeie deşteaptă, frumoasă, ţi se potriveşte, însă n-o poţi avea tovarăşă de viaţă dacă nu ştii, află că este căsătorită şi are o fată.
Această veste nu l-a surprins, ştia că este căsătorită şi tocmai de aceea voia să afle un punct de vedere, un sfat prin care să găsească cea mai bună soluţie de rezolvare. Cât timp am stat de vorbă în seara aceea, n-am cronometrat, însă, după mai multe pahare de vin, la plecare, sigur pe sine, a spus:
– Eu am un plan şi fără să mai cer sfaturi am să-l pun în aplicare. Nu vi-l spun, dar în curând o să-l aflaţi. Voi rămâneţi în oraşul ăsta cei mai buni prieteni.
La câteva zile după această convorbire, într-o dimineaţă în jurul orei şapte sună telefonul. Ridic receptorul şi de la celălalt capăt de fir aud:
– Alo, Mihai, aici Emil, sunt în gară împreună cu Mimi, am două bilete clasa I pentru Craiova. După ce mă aranjez cu locuinţa şi cu slujba o să-ţi comunic. Salut-o pe Ludmila şi spune-i să nu se impacienteze, sunt capabil să-mi rezolv onorabil problemele.
Craiova l-a primit bine, fiind încadrat la Conservatorul Cornescu, pe care un timp l-a şi condus. Din căsătoria cu femeia iubită a rezultat un fiu care i-a moştenit talentul, cunoscutul compozitor Sorin Lerescu. Prolifica activitate desfăşurată la Craiova i-a adus şi calitatea de membru titular al Uniunii Compozitorilor şi schimbarea domiciliului de la Craiova la Bucureşti, unde a rămas pentru totdeauna. Contactul cu lumea muzicală a Capitalei a fost benefic pentru activitatea lui creatoare, pentru că relaţiile cu valori de vârf i-au oferit posibilitatea de a pune în circulaţie mai uşor producţiile personale decât în altă localitate. Recunoaşterea la nivel naţional a valorii lui de compozitor a fost confirmată şi de faptul că într-o anumită etapă a ocupat funcţia de preşedinte al Uniunii. Ca o particularitate pe care o subliniez este faptul că în relaţiile cu oamenii ţinea foarte mult la ţinuta vestimentală şi fizicul îl avantaja. Iată ce spune Mihaela Marinescu la aniversarea a 70 de ani: „La cei 70 de ani (împliniţi anul acesta), compozitorul Emil Lerescu apare neschimbat, aşa cum îl ştim din ultimii 15 ani. Acelaşi păr argintiu, aceeaşi statură mândră, acelaşi caracter optimist, care l-a susţinut pe drumu creaţiei, ajutându-l să depăşească greutăţile, schimbările şi neînţelegerile, vicisitudinile vieţii”.
Este adevărat că în decursul vieţii Emil a trecut şi prin momente de criză pe care a avut voinţa şi capacitatea să le depăşească şi să aibă un final apoteotic. Despre aceste momente de criză nu este cazul să consemnez aici. De fapt, viaţa ar fi monotonă şi neinteresantă dacă n-ar fi presărată cu sincope şi obstacole pe care să ai puterea şi voinţa să le depăşeşti. Despre compozitor şi opera lui se pot spune multe lucruri care să-i aureoleze portretul. Răsfoind albumul în care sunt însumate creaţiile sale ai să fi surprins de volumul mare de lucrări lirico-dramatice, în care se găsesc nenumărate coruri, lieduri, cantate, balade. În creaţiile sale este uşor de descoperit că textele folosite de compozitor au fost luate din poezia de prim rang a literaturii noastre: Eminescu, Arghezi, Alecsandri, Ion Brad, Coşbuc, Nicolae Tăutu, Eugen Frunză, Magda Isanos, Elena Farago, Ludmila Ghiţescu, Nina Cassian, Mariana Dumitrescu etc. Iată ce spune Mihaela Marinescu despre opera sa: „Muzica sa – caracterizată printr-o pregnantă inventivitate melodică şi ritmică, un modalism de esenţă folclorică, o polifonie densă, un travaliu componistic ce urmăreşte pas cu pas sensul cuvântului poetic sau acţiunii dramatice – este accesibilă şi se adresează direct publicului, cu impresii şi expresii muzicale elocvente”.
De remarcat în existenţa acestui om este capacitatea nemaiîntâlnită de efort şi de acomodare cu uşurinţă în locuri diferite, unde îşi lua de fiecare dată cu el şi partiturile cu lucrări nefinalizate, precum şi caiete speciale pentru eventuale noi compoziţii. Localităţi preferate pentru aşa-zisa odihnă erau Sinaia şi Curtea de Argeş. În hotelul Posada de la Curtea de Argeş a început şi a scris mai multe lucrări printre care: suita de lieduri La Fântâna Meşterului Manole, pe versuri de Ludmila Ghiţescu, un cor mixt pe versurile soţiei şi Cantata dedicată Piteştiului pe care a terminat-o mai târziu. Versurile au fost scrise de Ludmila Ghiţescu şi Nicolae Udrişteanu. Pregătirea spectacolului cu lucrarea vocal-simfonică de asemenea proporţii şi pretenţii nu era o treabă simplă şi nu putea fi făcută cu improvizaţii. Piteştiul nu avea orchestră simfonică şi nici cântăreţi de muzică cultă. În dorinţa lui neştirbită de a dovedi iubirea faţă de oraşul originii sale, Emil s-a angajat, fără a fi solicitat de vreo autoritate, să pregătească, sub directa lui regie, spectacolul de la Bucureşti, fără nici un fel de recompensă, folosindu-se de relaţiile lui cu lumea muzicală a Capitalei. Pregătirea spectacolului a durat aproape două luni şi acesta a fost de înaltă ţinută. La Casa Sindicatelor din Piteşti, sub bagheta lui Emil, a fost prezentată Cantata, în care s-au produs actori ai Operei Române, în frunte cu cântăreţul Pompei Hărăşteanu. Ecoul acestei festivităţi a fost consemnat larg în presa vremii (1988).
Personal nu deţin toate datele despre opera complexă a compozitorului, însă sunt destule lucrări intrate în circuitul formaţiilor muzicale de profil. În producţia poemelor corale pot fi menţionate: Nunta Zamfirei, Acuarelă marină, Colindă uitată, Invocaţie, Fântâni şi stele, Culoarea din aripă, ciclurile de lieduri etc.
Nu se poate trece peste momentele în care compozitorul a atacat compoziţii de înaltă dificultate, realizând cu succes opere inspirate din zbuciumata istorie a poporului nostru şi anume: în 1964, opera lirică Ecaterina Teodoroiu, continuată cu opera-baladă Peneş Curcanul, iar în anii ’80 compozitorul reuşeşte transpunerea muzicală a două dintre cele mai cunoscute piese ale dramaturgiei româneşti, D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, şi Steaua fără nume, de Mihail Sebastian.
În esenţă, se poate concluziona că întreaga viaţă a talentatului compozitor Emil Lerescu, plecat în lumea umbrelor în 2005, poate fi rezumată la munca pasionată, fără preget, pentru a scoate din cotidianul anost frumosul serafic al muzicii.
Emil ar fi dorit ca în Cimitirul Sf. Gheorghe din Piteşti să rămână pentru eternitate. În 1983 a stat o vară întreagă în cimitir, unde a supravegheat muncitorii angajaţi la aranjarea locului de veci, o criptă cu trei locuri distincte, două ocupate de părinţi, iar al treilea rezervat compozitorului. Locul era împrejmuit cu un gard din fier forjat, iar în interior Emil montase un monument (cruce) din marmură neagră, înalt de peste trei metri. În 2000, persoane neidentificate au devalizat locul şi au furat gardul din fier forjat. Am sesizat, atât eu, cât şi Emil, conducerea cimitirului şi Poliţia, dar nu s-a rezolvat nimic. Familia, dezgustată de acest act de vandalism, a hotărât să-l înhumeze la Bucureşti. Dar Emil rămâne cu sufletul la Piteşti, locul pe care l-a iubit fără rezerve. (Mihai Ghitescu, revista Arges, 2007)